Eu Zâmbesc, El Zâmbeşte

Stau liniştit pe terasa căsuţei mele, admir marea şi mă uit spre plajă la oamenii care trec.

Mintea îmi umblă aiurea, fără un scop precis şi oscilează între subiecte diferite. Pentru a nu-mi complica existenţa, aleg să mă gândesc la ce o să mănânc azi…

Deodată apare un individ uşor dubios, călare pe motor, mai negricios şi bătând spre India. Mă gândesc că a venit probabil la vecinul de alături, celălalt dubios înarmat până-n dinţi (asta e altă poveste).

Opreşte uşor motorul şi cu un pieptene roz începe să-şi aranjeze tacticos frezura, de fapt cărarea pe mijloc, care de altfel îi stătea perfect.

Zâmbesc. Zâmbeşte şi el.

Se învârte prin zonă şi verifică străduţa în caz că trece vreo femeie. Nu e mulţumit, se întoarce la motorul lui, scoate pieptenele roz şi se aranjează din nou.

Zâmbim amândoi.

Şi totuşi ceva nu e aşa cum ar trebui să fie. Îşi ia pieptenul din nou şi pentru că sursa problemei se află evident în oglinzile motorului său, vine la scuterul meu cu oglinzi prăfuite ca să vadă mai bine. Faptul că scuterul e la 2 paşi de terasa mea nu pare să-l afecteze prea tare.

Zâmbeşte şi pleacă.

Dar în viaţă e greu şi dreptate nu există pe pământ. Părul tot prost stă.

Aşa că se enervează şi vine iar la scuterul meu. De data asta e hotărât să ia problema în propriile mâini, cum s-ar spune. Apucă mânerele de la scuter şi trage de ele pentru a aduce oglinzile în poziţia dorită.

De data asta mă ridic şi zâmbesc puţin forţat ca să înţeleagă că nu îi aprob acţiunea temerară. Prezenţa mea nu pare să-l afecteze prea tare.

Spre norocul scuterului, universul capătă din nou sens şi lucrurile se aşază pe făgaşul normal. De data asta, pieptenele roz şi oglinzile prăfuite ale scuterului meu îşi fac treaba şi părul stă perfect.

Eu zâmbesc, el zâmbeşte.