Souvenir de Paris. Despre rău

Ne aflăm lângă Arcul de Triumf pe Champs-Élysées si așteptăm să pornească artificiile de Revelion. Au trecut 2 ani de la atentatele din 11 septembrie 2001, însă tensiunea se simte în aer şi oamenii sunt încordați în așteptarea a ceva nedefinit.

Artificiile nu mai pornesc de frica atentatorilor, iar un cuplu de lângă noi începe să se certe pentru că el voia să o ceară de nevastă cu această ocazie minunată. Plecăm de lângă ei şi începem să coborâm pe Champs- Élysées, bulevardul fiind acum plin de oameni atât pe trotuare cât şi pe benzile destinate mașinilor.

Însă lumea este nervoasă şi dezamăgită, oamenii se precipită, iar în agitația produsă hoții de buzunare trec la treabă. Poliţia franceză nu stă degeaba şi începe să folosească bastoanele din dotare pe băieţii veniţi la “muncă”, de obicei persoane cu pielea ceva mai închisă la culoare. Nu, nu mă refer la ţigani, nu erau aşa mulţi pe vremea aia.

Ne strecurăm cu rapiditate prin mijlocul agitației, înghesuielii şi a bătăilor pornite între forţele de ordine şi hoţii de buzunare. Suntem tineri şi ni se pare interesant, chiar o aventură, vom avea ce povesti acasă. Ajungem la metroul de lângă Notre-Dame şi vrem să prindem un tren care să ne ducă la sud de Paris, unde avem cazarea.

Însă staţiile sunt blocate, tot de frica teroriştilor care abia aşteaptă să ne arunce în aer, este frigul de pe lume şi oamenii se înghesuie prin diverse locuri pentru a se adăposti. O fată este în rochie de primăvară şi tine într-o mână un pahar de şampanie, iar în cealaltă pantofii cu tocuri, o alegere evident neinspirată pentru sfârşitul lui decembrie. Este tristă şi hăituită, neştiind dacă se află în Paris de Revelion sau în Hunger Games, la o cursă pe viaţă şi pe moarte, unde nu ştii de cine să te fereşti, de natura ostilă sau de oamenii de lângă tine

 

În privinţa Parisului am avut întotdeauna o viziune oarecum romantică şi l-am văzut prin Edith Piaf sau prin arta şi viaţa lui Brâncuşi. În acelaşi timp, am mers uneori pe urmele impresioniștilor din Montmartre, ale lui Van Gogh şi ale marelui Picasso.

Iar lucrurile par atât de frumoase atunci când privești în trecutul romanțat şi te înconjori de cultură şi artă, iar filtrele astea blochează răutatea şi prostia din lume. Cu gândul la Parisul de altă dată, ai impresia că nimic nu este mai important decât să cotrobăi prin cărţile şi nimicurile buchiniștilor de pe Sena știind că te afli la câteva secunde distanţă de a afla secretul vieţii.

Dar timpul nu stă în loc şi lucrurile s-au schimbat. Anii au trecut, eu nu mai sunt acelaşi şi Parisul parcă nu l-am mai simţit la fel. Încărcat de greutatea milioanelor de turişti care aproape îl sufocă şi te sufocă, Parisul din prezent îşi ascunde poveştile de demult pe străzile patrulate de soldaţi care privesc orice trecător cu neîncredere.

Am trecut din nou pe Champs-Elysees, dar mi s-a părut rece, comercial. După câteva zile, o altă persoană s-a plimbat pe Champs-Élysées cu un Kalashnikov în braţe.

Lasă un răspuns