Khanom, acasă la mii de kilometri distanță de casă

Am revenit în Khanom pentru o scurtă vizită la aproximativ un an şi câteva luni de la plecarea noastră. Spuneam atunci că acest loc poate fi asemănat cu Vama Veche din alte timpuri datorită numărului redus de turişti, ca să nu spun inexistenţi. Şi nu eram departe de adevăr.

S-a schimbat ceva în Khanom?

Nu. Deşi lunile februarie şi martie sunt în general luni ce ţin oarecum de vârful perioadei turistice, am fost plăcut surprins să observ că foarte puţini vizitatori au ajuns în acest colţ al Thailandei.

Ştiu ce vei întreba, sunt doar thailandezi în acest colţ de lume?

Nu, sunt şi vestici, albi sau farangi, depinde cum vrei să-i numeşti. În Khanom numărul lor este oricum destul de scăzut şi nu poţi compara Khanom cu locurile mult mai populare şi mai turistice ale ţării care atrag vizitatori din toată lumea.

Şi atunci ce am făcut prin Khanom în scurta noastră vizită?

Ei bine, ne-am plimbat cu scuterul peste tot şi am încercat să ne aducem aminte ce simţeam atunci când am stat aici aproximativ 4 luni, observând în acelaşi timp cât de mult s-au schimbat lucrurile între timp. Ah, şi am mâncat ca disperaţii în fiecare restaurant sau mâncătorie întâlnită.

S-au schimbat totuși lucrurile în Khanom?

Da. Deşi într-o mică măsură, lucrurile s-au schimbat. În primul rând, au apărut mai multe căsuţe de vacanţă (cine le-o închiria, nu ştiu), în altă parte din junglă au apărut mai multe case construite de localnici pentru ei. Pentru a îmbunătăţi accesul celor ce vin din Surat Thani, unde se află şi cel mai apropiat aeroport de Khanom, micul orăşel are acum o staţie de autobuz lângă spitalul principal.

De data asta, ne-am aflat singuri în Khanom fără prietenii romani cu care ieşeam atât de des, Cristi şi Demi. Până şi românii care locuiau în zonă şi cu care nu ne-am înţeles atât de bine ne-au lipsit. Hello Kity s-a închis.

Ce am descoperit nou?

Ei bine, asta este o chestie interesantă. De fiecare dată când mergeam spre zona de sud, unde încep să se ridice uşor munţii, mergând spre „Delfin” să mâncăm, treceam pe lângă o grădină foarte drăguţă ce ascundea la vedere o seră plină de tot soiul de plante. Şi de fiecare dată ne promiteam că vom opri data viitoare, ceea ce nu se întâmpla niciodată. Astfel că acum am oprit, am parcat scuterul şi am început să explorăm grădina.

După câteva minute, am ajuns la o casă privată foarte interesantă, decorată cu mult gust, cocoţată la înălţime şi privind spre Golful Thailandei. Genul de casă la care visezi şi în care speri să trăieşti într-o zi. Genul de casă care nu apare decât în romane.

Ce nu s-a schimbat în Khanom?

Aș spune că cele mai multe lucruri au rămas la fel totuși.

  • Plaja a rămas exact la fel. Mare şi întinsă, cu thailandezi îmbrăcaţi în tricouri, care se ascund la umbră de razele soarelui, cu locuri unde marea a adus mizeria la mal şi cine naiba o poate curăţa când este o plajă de 9 km…cu apă oarecum agitată şi neclară de zici că eşti la Marea Neagră, însă fără picior de om în ea.

  • Ciao Bella, restaurantul lui Umberto, a rămas în continuare cel mai bun loc unde poţi avea acces la cea mai bună mâncare italiană, de la paste, pizza şi foccacia la friptură de ton şi alte minunăţii. Chiar de curând, restaurantul lui Umberto, a fost inclus într-o listă a celor mai bune locuri din întreaga regiune Nakhon Si Thammarat.
  • Jam Bay Bar, locul unde am locuit în aventura noastră anterioară şi unde am stat din nou acum, a rămas la fel. Este tot pe plajă, tot liniştit în timpul săptămânii, cu oameni care vorbesc despre orice subiect din zona de spiritualitate şi viaţă. Este în continuare locul unde vin profesorii din Surat Thani şi Nakhon Si Thammarat pentru a asculta muzică raggae sâmbătă seara şi pentru a se distra până noaptea târziu. Joe parcă a îmbătrânit puţin.
  • Cu zona muntoasă din partea de sud, unde s-au construit numeroase hoteluri şi resorturi pentru turişti şi care, la fel ca şi acum 2 ani, încă îi aşteaptă pe aceştia. În această zonă veneam adeseori pentru că aici se află un mic loc unde se poate mânca şi acum, noi îi spuneam „Delfin”. Când am venit acum şi am văzut locul pustiu, ca toată zona de altfel, am crezut că sigur nu avem noroc. Dar totuşi am parcat scuterul, iar bătrânică ce ne servea de atâtea ori a venit să ne ia comanda cum făcea de obicei. S-a uitat de câteva ori la noi şi ne-a recunoscut. Am schimbat câteva vorbe în thai-englezo-română şi ne-am înţeles de minune. Parcă nu lipsisem decât o săptămână şi ea se întreba pe unde dracu or umbla farangii ăia nebuni.

Ce a rămas exact la fel?

Thailandezii. Pentru oamenii ăştia timpul este evident ceva relativ şi fără importanţă. Peste tot pe unde am mers, la micul magazin de la colţ, la doamna din piaţă de la care cumpăram mango şi banane, la cafeneaua noastră preferată sau la Jam Bay, thailandezii care avuseseră de-a face cu noi s-au uitat doar de câteva ori şi ne-au recunoscut. Au început să zâmbească şi să râdă, iar asta ne-a făcut să ne simţim ca acasă.

Tare ciudat sentiment, să te simţi ca acasă la mii de kilometri distanţă de casă.

Lasă un răspuns